Încă de junior, Mihai Leu și-a obișnuit adversarii cu ideea că a-i fi cotemporan este o povară. 

Patru ani la rând, 1983, 1984, 1985 și 1986, boxerul legitimat la Steaua a câștigat titlul național, fiind considerat cel mai valoros produs al generației sale. Ca o consecință firească a rezultatelor, antrenorii lotului național, Dumitru Ion și Alec Nastase, l-au selecționat în reprezentativa României. 

La nici un an de prezență în naționala tricoloră, Leu a confirmat așteptările tuturor câștigând în anul 1987 titlul de Campion Mondial la juniori. 
A urmat o perioadă de succese pe plan intern, care a culminat în 1991 cu trecerea sa la boxul profesionist. Lasă în urmă o carieră impresionanată de amatori, în care disputase 200 de meciuri, în 190 dintre ele fiind declarat învingător. Încrezator în propriile forțe, Leu a plecat în Germania pentru a domina o lume dură, mult diferită de cea pe care o cunoscuse în țara sa. În 1993, românul a câștigat Titlul Intercontinental al Germaniei și după numai doi ani pe cel Intercontinental în versiunea WBO. 

În fine, în anul 1997, Mihi Leu devine campion mondial, contabilizând 28 de meciuri fără înfrângere la profesioniști. 

Accidentarea la braț i-a curmat însă prematur o carieră pe care specialiștii în domeniu o vedeau mult mai promițătoare. Dincolo de abandonul impus, a rămas însa emoția colectivă a românilor când au urmărit în ring un compatriot care, dincolo de victoria propriu-zisă lupta pentru a-și impune mentalitatea de învingător.